Se scuza ea.....

Se simtea sufocata de blocurile de beton, de oamenii din metrou, oameni fara vise, fara speranta si fara zambete. Ii era dor de un zambet sincer dat de un strain.

Parca ii venea sa planga....dar nu putea sa faca asta din cauza blocurilor, din cauza oamenilor, din cauza metroului.

Astepta un semn, spera la un semn. In fond nici ea nu stia ce asteapta. Poate ca nu asteapta nimic, sau poate asteapta totul.

- Tu visezi? O intreba el cu un glas timid......

- Nu stiu daca mai am vise.....raspunse ea cu un glas plin de regrete si tristete.

- Tu visezi ca lumea sa iti stie numele...repeta el.

-Nu vreau ca lumea sa imi stie numele, stii ce nici macar nu vreau ca lumea asta sa ma cunoasca....asa....Lasand barbia sa ii cada in piept.

- Uite, spune-mi numele tau si am sa am grija ca lumea sa iti stie numele...spuse baiatul cu un glas grabit.

- Aaaa....mai bine nu....lumea asta e prea mult pentru mine, lumea asta nu ma va intelege niciodata. O lacrima ii cazu grabit pe obraz.

- Tie iti pasa de lucrurile alea marunte....iti pasa de ceva?

- Da!!!!!! glasul ii tremura de furie

- Care sunt lucrurile alea marunte de care iti pasa?

- Vise, iubire, prietenie si speranta...dar tu nu ai cum sa intelegi. Voi nu intelegeti....lumea nu intelege.

- Ce sa inteleg?

- Eu....defapt....visele mele au plecat de langa mine, s-au dus departe. Mi-e dor de ele cateodata, dar stiu ca au un loc al lor unde sunt fericite si sper ca intr-o zi sa se intoarca la mine.

- .........

- Scuza-ma nu trebuia sa te intalnesc, nu trebuia sa iti spun toate astea.

- Dar..... zise el cu un glas usor debusolat.

- Nici un dar (l-a intrerupt)...nu ne sincronizam in viata asta...stiu asta!!!!

- Cum adica?

- Lasa ca stiu eu mai bine, trebuie sa plec acum.

- Nu pleca!

- Trebuie! Este cel mai bine....pentru mine.

-......

- Sper ca in viata urmatoare sa ne iubim frumos. Zambind sincer spre el.

Fata pleca cu un gol in stomac si cu sufletul sfasiat luand cu ea speranta....Fata isi dorea sa fie iubita de el in urmatoarea viata.....visase la asta ceva vreme in trecut si poate un pic si in prezent...

Dar tot se simtea sufocata...

A fost odata...

O domnisoara ....

Plina de vise, sperante si ganduri frumoase. Timpul trecea, ea tot zambea, tot visa si tot gandea frumos...dar nu stia in schimb un lucru, nu stia ca trebuie sa "plece" la drum. Un drum neanuntat, nepregatit, nestiut.

Domnisoara noastra si-a luat inima in dinti si a "plecat". Si-a luat visele (pe cele mai frumoase si inocente) si-a mai luat speranta si gandurile frumoase. S-a machiat cu un zambet de copil si s-a imbracat cu iubire.

Pronind pe drumul nebatatorit, a incercat sa faca o carare...mare cat doi pasi de om. A reusit cu visul. A mai mers pret de cativa ani omenesti pana ce a dat de un om. Un om la fel ca ea, plin de vise speranta si ganduri frumoase. S-au imprietenit si au pornit amandoi la drum. Cararea se facu mai mare....cam cat patru picioare de om. Au dat de damburi....pe care le-au facut una cu drumul.....au imbracat aceeasi toala....iubirea....erau un singur vis...un singur zambet...o singura inima, dar din pacate ego-urile erau separate. Unul mai puternic decat celalalt, unul mai inconstient decat celalalt....Au mers umar la umar, pas langa pas timp de un an si o saptamana omenesti...pana cand ea a hotarat sa mearga singura in continuare. A lasat in urma jumatate din haina ei, jumatate din visul ei, jumatate din speranta, jumatate din pas, din umar din suflet.... jumatate din EA....a pasit plangand pret de multi ani omenesti....in inconstienta ei a sperat ca o sa fie bine...a visat ca o sa fie bine....la cativa pasi a intalnit alta fiinta cu care s-a imprieteni, era o fiinta buna, o fiinta care i-a daruit haina lui, o parte din vise, o parte din speranta....Domnisoara noastra nu stia cum sa imbace jumatatea goala, nu stia ce sa faca cu visele lui, cu speranta.....a crezut ca ii poate darui o bucatica din haina ei....dar nu a reusit pentru ca ea era tot acolo cu gandul, sufletul si inima....tot la EL. ...cu parere de rau, regrete si suspine ....a plecat mai departe....a intalnit balauri...cu care s-a luptat din rasputeri....dar cu fiecare batalie pierduta/ castigata....pierdea o o parte din vise, sperante, ganduri frumoase.....Nu si-a pierdut in schimb iubirea ...notiunea de iubire invatata alaturi de EL....iubirea sincera....tot mergand cu pasi mici si tematori....a intalnit fiinte omenesti bune sau mai putin bune....fiintele bune s-au bucurat de ea ....si ea la randul ei s-a bucurat de prezenta lor....dar tot lipsea ceva....lipsea ceva inocent....A vrut sa imparta haina....dar nu a putut......nu putea nici sa imbrace alta...avea impresia ca nimeni nu o vrea (asa cum a vrut-o EL) si ca nici o haina nu ii vine bine....pana cand.....intr-o zi si-a luat inima in dinti si s-a intors....i-a privit sufletul si i-a spus: "Ai jumatate din haina mea, ai grija te rog de ea....ti-a fost incredintata cu mare drag si din suflet. Eu voi pleca acum cu jumatate si voi invata sa imbrac alta jumatate....jumatate care mi se va potrivi perfect. Nu-ti face griji, nu am sa racesc. si am sa am grija de mine asa cum ai facut-o tu!" .....si Domnisoara noastra a plecat in cautarea jumatatii de haina....fara regrete....cu un suflet impacat....cu un vis in plus....cu aceeasi speranta si cu jumatate de haina sincera si frumoasa....

Nu stim daca a gasit-o....sau daca o va gasi vreodata....